managementul crizelor in cazul disputelor asupra teritoriilor maritime
16
pages
Romanian
Documents
2012
Le téléchargement nécessite un accès à la bibliothèque YouScribe Tout savoir sur nos offres
16
pages
Romanian
Documents
2012
Le téléchargement nécessite un accès à la bibliothèque YouScribe Tout savoir sur nos offres
MANAGEMENTUL CRIZELOR ÎN CAZUL DISPUTELOR ASUPRA ZONELOR ŞI TERITORIILOR MARITIME Drd. Romulus HÂLDAN* The dispute among states over the maritime regions and terrritories, though it can be settled within the limits of the relevant international law, led, in many situations and for various reasons, to acute forms of manifestation, and the management of such emerging crises becomes extremely complicated. Regardless if the matter is related to open seas, islands, atolls, rocks, channels or straits, the dispute is boosted by the intrinsic potential of these geographic features, either remarkable economic resources, or important geostrategic/geopolitic locations. The United Nations Convention on the Law of the Sea, although it represents the most important legal instrument in solving the maritime disputes, it also, paradoxically, produced new controversies, what created the risk of conflict in the world. I. CONSIDERAŢII GENERALE Sistemul mondial al frontierelor, ca o diviziune primară a suprafeţei pământului, este relativ recent şi majoritatea lumii l-a adoptat în ultimii 150 de ani.[1] Numărul statelor independente a crescut extrem de rapid de la 70 înainte de cel de-al doilea război mondial, la peste 190 după 60 de ani, evident crescând şi numărul frontierelor care, în prezent, sunt în jur de 310 pe uscat iar restul pe mare, fluvii, râuri sau mixte.
Voir
MANAGEMENTUL CRIZELOR ÎN CAZUL
DISPUTELOR ASUPRA ZONELOR ŞI TERITORIILOR
MARITIME
Drd. Romulus HÂLDAN*
The dispute among states over the maritime regions and terrritories, though it can be
settled within the limits of the relevant international law, led, in many situations and for
various reasons, to acute forms of manifestation, and the management of such emerging
crises becomes extremely complicated.
Regardless if the matter is related to open seas, islands, atolls, rocks, channels or
straits, the dispute is boosted by the intrinsic potential of these geographic features, either
remarkable economic resources, or important geostrategic/geopolitic locations.
The United Nations Convention on the Law of the Sea, although it represents the most
important legal instrument in solving the maritime disputes, it also, paradoxically, produced
new controversies, what created the risk of conflict in the world.
I.CONSIDERAŢII GENERALE
Sistemul mondial al frontierelor, ca o diviziune primară a suprafeţei
pământului, este relativ recent şi majoritatea lumii l-a adoptat în ultimii 150 de
ani.[1]
Numărul statelor independente a crescut extrem de rapid de la 70 înainte
de cel de-al doilea război mondial, la peste 190 după 60 de ani, evident crescând
şi numărul frontierelor care, în prezent, sunt în jur de 310 pe uscat iar restul pe
mare, fluvii, râuri sau mixte.
Bineînţeles că odată cu creşterea numărului de ţări a crescut şi numărul de
frontiere maritime – subiect pe care doresc să-l abordez şi care, aşa cum vom
vedea, reprezintă un prilej de dispută în destul de multe cazuri.
Convenţia asupra Dreptului Mării din 1982 (UNCLOS)
cunoscută şi sub
numele de
Convenţia de la Montego Bay
a stabilit un mecanism de delimitare a
diferitelor tipuri de zone maritime recunoscute internaţional – marea teritorială,
zona contiguă, zona economică exclusivă şi platoul continental. Cu tot
caracterul foarte progresist al acestei convenţii, aceasta a generat o serie de
dispute asupra zonelor şi teritoriilor maritime care, uneori, au degenerat în
conflicte violente. Problemele anterioare asupra zonelor şi teritoriilor maritime,
aflate în litigiu, de cele mai multe ori nu au fost rezolvate de convenţie şi au fost
perpetuate şi, probabil, vor mai fi subiect de dispută şi de acum încolo.
În anul 2005, conform
Haidelberg Institute for International Conflict
Research
, au fost înregistrate 249 de conflicte politice interstatale şi intrastatale,
dintre care 2 războaie şi 22 de crize severe, aceasta însemnând, practic, 24 de
conflicte desfăşurate cu o masivă folosire a violenţei. 74 de conflicte au fost
clasificate ca crize în care violenţa a fost folosită numai ocazional iar restul de
151 de conflicte au avut un caracter non-violent, fiind diferenţiate 86 de
conflicte manifeste şi 65 conflicte latente.[2]
În raportul prestigioasei instituţii sunt prezentate şi analizate şi 14 dispute
asupra zonelor şi teritoriilor maritime deşi, după alte surse sunt prezente mai
multe dispute de acest gen care se află în diferite stadii. Practic, dintre cele 71
de dispute interstatale, 41 sunt dispute teritoriale, cele referitoare la zonele şi
teritoriile maritime reprezentând o treime din total.
Cu o singură excepţie, toate disputele privind zonele şi teritoriile
maritime îşi au originea temporală în perioade de după cel de-al doilea război
mondial.[3]
II. DISPUTE ACTUALE ASUPRA ZONELOR ŞI TERITORIILOR
MARITIME INTERSTATALE
Pentru a avea o imagine asupra situaţiei pe care ne-am propus să o
analizăm, voi aborda o serie de dispute interstatale asupra zonelor şi teritoriilor
maritime încercând, succint, să surprind cauzele care au generat aceste dispute
şi urmările pe care le-au generat, cu consecinţe asupra relaţiilor interstatale şi
asupra securităţii la nivel zonal şi internaţional.
În analiză am considerat ca zone maritime în dispută acele zone din
Oceanul Planetar care se referă numai la întinderea de apă şi nu implică
revendicări asupra insulelor, stâncilor, atolilor sau lagunelor. Am considerat ca
teritorii maritime insulele, stâncile, atolii şi lagunele deoarece acestea sunt
porţiuni de uscat sau cuprinse în zone de uscat.
Disputa, uneori întâlnită şi sub denumirea de diferend sau situaţie,
cuprinde contestaţiile, litigiile, divergenţele sau conflictele dintre două subiecte
de drept internaţional şi pot avea o natură juridică sau politică. [4]
Aceste dispute, aşa cum voi mai arăta, sunt generate de interese
economice precum şi geopolitice şi geostrategice. Şi, dacă ţinem cont de faptul
că Oceanul Planetar ocupă peste 2/3 din suprafaţa planetei noastre, ne putem da
seama că aici sunt concentrate rezervele viitoare ale omenirii şi lupta pentru
acces la ele este acerbă.
2.1 ZONE MARITIME DIN OCEANUL PLANETAR AFLATE ÎN
DISPUTĂ
Una dintre cele mai stranii dispute este cea dintre Coreea de Nord şi
Coreea de Sud, pe de-o parte, şi Japonia, pe de altă parte şi, în mod paradoxal,
nu este vorba încă despre o dispută asupra spaţiului marin ci asupra denumirii
mării.[5]
Practic, Coreea de Nord susţine să fie schimbată denumirea Mării
Japoniei în Marea de Est a Coreei iar Coreea de Sud, în Marea de Est, deoarece
aceasta este vechea denumire iar denumirea de Mare a Japoniei a fost
standardizată de către Biroul Hidrografic Internaţional, în anul 1919, când
Coreea era sub stăpânirea colonială japoneză. Bineînţeles că nu denumirea este
principala problemă ci impactul acesteia în mediile politice internaţionale şi,
mai ales, pentru eventuale dispute ulterioare.
Dar aceasta a fost numai o introducere pentru a putea aborda
problematica adevăratelor dispute asupra unor zone maritime ale Oceanului
Planetar.
Problematica disputei asupra zonelor maritime are două aspecte:
- disputa asupra unei zone având ca subiect zona economică
exclusivă;
- disputa asupra unei zone având ca subiect apele teritoriale şi zona
contiguă
În prima categorie, exemplul cel mai elocvent este cel al Mării Barents
unde disputa se poartă între Rusia şi Norvegia. Disputa datează din anul 1947 şi
se referă la o suprafaţă apreciabilă, de 155.000 km
2
(62.000 mile marine
pătrate). Nu voi intra în detalii şi voi remarca doar faptul că miza în această
zonă este importanta cantitate de petrol din platoul continental care se cifrează
între 12 şi 40 de miliarde de barili.[6]
O altă locaţie în dispută este şi cea din Marea Beaufort, unde sunt
implicate S.U.A. şi Canada şi, deloc surprinzător, miza cea mare este tot
petrolul dar şi gazele naturale. De fapt, Marea Beaufort se află ia însăşi într-o
arie mult mai mare de dispută şi anume Oceanul Arctic care este subiect de
dispută între cinci state (Rusia, Statele Unite, Canada, Danemarca şi Norvegia).
Suprafaţa în dispută, practic, are câteva sute de kilometri pătraţi dar, după
cum am spus, miza este ce conţine platoul continental din această zonă şi se
adaugă la celelalte patru dispute dintre SUA şi Canada, dintre care una chiar în
această zonă şi anume disputa asupra teritoriului Yukon - Alaska.
O altă dispută unde miza este tot petrolul este şi disputa dintre Guyana şi
Surinam asupra zonei maritime cunoscute sub numele de Bazinul Guyana.
Această zonă are rezerve de petrol estimate de către
United States Geological
Survey’s
World Petroleum Assessment 2000,
în iunie 2000, la 15,2 miliarde de
barili, fiind pe locul doi în lume în rândul celor mai importante zone petrolifere
neexplorate încă şi putând ocupa locul 12 între cele mai productive locaţii de
extragere a petrolului din lume[7]
O dispută mai apropiată de noi este disputata dintre Slovenia şi Croaţia,
privitoare la Baia Piran care se află în Marea Adriatică, fiind parte a Golfului
Trieste, în suprafaţă de 20 km
2
dar nu vom insista asupra acesteia deoarece
disputa este mai mult între pescarii din cele două ţări şi este o urmare a
destrămării fostei Republici Federative Yugoslavia.[8]
Nu putem încheia scurta prezentare privitoare la disputele asupra zonelor
maritime care au ca subiect zona economică exclusivă a statelor riverane fără a
prezenta şi face o scurtă analiză a disputei din Marea Neagră dintre România şi
Ucraina.
Pe data de 2 iunie 1997 se semneză la Constanţa „Tratatul privitor la
relaţiile de bună vecinătate şi cooperare” între România şi Ucraina prin care,
printre altele, România renunţa pentru totdeauna la orice pretenţii teritoriale faţă
de Ucraina, rămânând în rezolvare numai problema regimului frontierei de stat
dintre cele două state, problemă ce a fost rezolvată prin „Tratatul privitor la
regimul frontierei de stat dintre România şi Ucraina , colaborarea şi suportul
mutual în probleme de frontieră”, semnat la Cernăuţi, pe data de 17 iunie 2003.
Dacă negocierile privitoare la regimul frontierei de stat au fost un succes,
cele declanşate în paralel, începând cu 1998, privitoare la platoul continental şi
demarcarea acestuia, au stagnat datorită divergenţelor evidente între poziţiile
celor două state.[9] Fără a intra în foarte multe detalii, negocierile referitoare la
platoul continental determină şi suprafaţa de mare a zonei economice exclusive
şi, ca un făcut, Insula Şerpilor, cedată în 1948 pe baza unui proces verbal ilegal
dar cedată legal prin tratatul din 1997, devine element de referinţă Ucrainei în
negocierile privitoare la delimitarea zonelor economice exclusive ale celor două
state, negocieri care, din 2004, când România s-a adresat Curţii Internaţionale
de Justiţie de la Haga, s-au desfăşurat în paralel cu această acţiune în justiţie,
ajungându-se la cea de-a 32 a întâlnire a grupurilor de experţi din cele două ţări.
Deoarece detaliile tehnice ale negocierilor nu pot fi făcute publice, mă voi
rezuma la concluzii generale dar care să aibă relevanţă în demersul pe care mi
l-am propus. Astfel, trebuie arătat faptul că în timp ce România consideră Insula
Şerpilor ca fiind o stâncă, deoarece nu îndeplineşte condiţiile de a avea statutul
de insulă şi, deci, nu poate avea ape teritoriale, Ucraina face tot posibilul ca să
fie recunoscută ca insulă şi, în consecinţă, să aibă ape teritoriale, zonă contiguă
şi, mai ales, să determine mărirea zonei economice exclusive a Ucrainei.
Practic, suprafaţa pe care o revendică Ucraina este dublă faţă de ceea ce solicita
fosta U.R.S.S. care, oricum, solicita de două ori mai mult decât este normal.
Miza este şi de această dată petrolul dar şi zonele propice pescuitului
industrial, în special în ceea ce priveşte sturionii.
Dacă în 1948 Eduard Mezincescu nu ar fi semnat procesul verbal de
cedare a Insulei Şerpilor problema ar fi stat cu totul altfel.
Consider că prezentarea celor cinci cazuri este relevantă pentru
exemplificarea disputelor referitoare la problematica zonelor economice
exclusive, ca o particularitate (şi cea mai importantă) a disputelor referitoare la
zonele maritime.
O a doua particularitate a acestor dispute este cea referitoare la la acele
cazuri unde subiectul îl constituie zona contiguă şi apele teritoriale ale statelor
riverane, unde disputa se referă atât la mare ca atare dar şi la golfuri şi strâmtori,
ca subiect de dispută, mai ales din motive economice sau militar-strategice.
Pentru o mai bună înţelegere vom aborda cazul Strâmtoarii Juan de Fuca şi al
strâmtorii Kerci.
Strâmtoarea Juan de Fuca este principala cale de acces pentru Georgia
Strait şi Puget Sound pentru conectarea la Oceanul Pacific şi este parte a
graniţei internaţionale dintre SUA şi Canada. Istoria şi implicaţiile disputei sunt
destul de complexe şi nu mi-am propus să fac o descriere a acestora. De aceea
m-am limitat la prezenta doar disputa în sine, cu menţiunea că, aici, ca şi în
cazul altor strâmtori, problema importantă este de natură strategică şi mai puţin
economică. Consecinţele, în schimb, au cert o puternică conotaţie economică.
În ceea ce priveşte strâmtoarea Kerci, disputa dintre Rusia şi Ucraina
reprezintă cert o problemă de dominaţie strategică a legăturii dintre Marea
Neagră şi Marea de Azov dar este puternic determinată, s-ar părea, şi de
importante date economice, geologii afirmând că fundul Mării de Azov este
bogat în zacăminte de petrol şi gaze naturale. [10]
În septembrie 2003, Rusia a început construcţia unui baraj din sudul
peninsulei Taman până spre insula ucraineană Tuzla, invocând un pretext de
ordin ecologic – prevenirea eroziunii coastei ruse - provocând criza între cele
două state.
Ucraina a reacţionat imediat, considerând actul ca pe o provocare, menită
să întărească controlul Rusiei asupra strâmtorii şi printr-o rezoluţie a Radei
Supreme a cerut Rusiei să întrerupă activitatea din strâmtoare ameninţând că
“va iniţia toate măsurile prevăzute în legislaţia internaţională pentru garantarea
suveranităţii statului” [11] Rusia nu a acordat niciodată prea mare importanţă
protestului Ucrainei dar nici nu a depus prea mult zel în terminarea lucrării, aşa
că, şi la această dată, disputa există.
Consider că cele două dispute prezentate sunt edificatoare asupra acestui
fel de dispute şi vom putea trece la o altă categorie de dispute maritime care,
prin consecinţele lor, pot genera conflicte de amploare, cu influenţe certe asupra
zonei respective.
2.2 TERITORII MARITIME AFLATE ÎN DISPUTĂ
Teritoriile maritime, fie că este vorba de insule, insuliţe, atoli, lagune sau
simple stânci, au constituit, constituie şi vor constitui subiect de dispută din
două motive:
-datorită poziţiei strategice, cum este cazul insulelor, deoarece acestea,
printre altele, conform Convenţiei Montego Bay, au ape teritoriale, zonă
contiguă şi, mai ales, zonă economică exclusivă ;
-datorită resurselor economice de care dispun
Pentru început voi aborda o dispută asupra unor insule şi anume cea
referitoare la Marea Chinei de Sud deoarece complexitatea situaţiei acoperă
toată gama problematicii referitoare la insule.
Pentru a înţelege importanţa nebănuită, încă, a acestei mări, voi cita
afirmaţia lui Yiwei Wang : „Foarte mulţi americani nu pot localiza Marea
Chinei de Sud pe hartă şi chiar foarte mulţi nu pot înţelege ce rol ar putea juca
Marea Chinei de Sud în relaţiile chino – americane. De fapt nici acum 50 de ani
nu se aştepta nimeni şi nu prevedea că Taiwanul va constitui o problemă majoră
între SUA şi China” [12]. Si, pe undeva, americanii au dreptate, deoarece, până
la finele anilor ’70 când în zonă au fost descoperite resurse însemnate, în special
petrol şi gaze naturale, pe nimeni nu a interesat nici insulele Paracel, nici
insulele Spratlay şi nici grupul de insule Nantun, fiind considerate doar
„pericole pentru navigaţie”.
Explozia s-a produs în momentul când, în jurul anului 1995, Convenţia
asupra Dreptului Mării, a început să îşi facă efectul şi, brusc, Marea Chinei de
Sud a devenit punctul cel mai fierbinte al Asiei iar China, Taiwanul, Vietnamul,
Malaiezia, Filipine şi Brunei au început să revendice controlul asupra unora din
insulele din zonă sau asupra tuturor.
Practic, iată cum se prezintă situaţia:
- lanţul de insule Paracel, care a fost ocupat de China, începând cu anul
1974, este acum revendicat de Vietnam şi de Taiwan;
- lanţul de insule Spratlay este revendicat parţial de către Filipine, Brunei
şi Indonezia şi în întregul său de către Vietnam, Taiwan şi China
Pe termen scurt sau mediu, un conflict armat în această zonă nu pare
probabil dar nu trebuie exclus. După cum arată unii autori[13], creşterea
preţului petrolului ar putea aduce schimbări neaşteptate ale situaţiei deşi toate
părţile interesate par profund interesate în o rezolvare paşnică a disputei.
Insulele Spratley, care sunt principalul măr al discordiei, sunt împrăştiate
pe o suprafaţă de 150.000 de mile pătrate şi, geologic, sunt separate de platoul
continental al Chinei şi Taiwanului, spre nord, de un şanţ de 3000 de metri şi de
Filipine, Brunei şi Malaiezia de către depresiunea Palawan de Est.
Motivaţiile statelor implicate sunt bazate pe recursuri la istorie dar şi pe
considerente ştiinţifice, argumentate mai bine sau mai puţin bine. Este foarte
mult de discutat şi nu mi-am propus o analiză amănunţită a disputei ci doar
folosirea ei ca exemplu. Studii sunt foarte multe pe tema Mării Chinei de Sud
dar unul mi se pare destul de important şi anume raportul lui Ralph A. Cossa,
prezentat la
Forumul Pacificului al Centrului pentru Studii Strategice şi
Internaţionale
din Honolulu, raport vast, de 56 de pagini, unde problematica
este prezentată pe larg, cu istoricul său, cu poziţiile tuturor ţărilor implicate, cu
consecinţele multiple ce decurg din această dispută şi cu soluţiile propuse de
aceste ţări pentru rezolvarea situaţiei. Şi Ralph A. Cossa subliniază importanţa
faptului că în zonă s-au descoperit rezerve importante, în special de petrol, şi că
disputa va fi tot mai acerbă [14]. Tot în aceast raport sunt analizate toate
scenariile posibile de conflicte dar şi soluţiile posibile de prevenire şi gestionare
a acestor conflicte, constituind un bun model teoretic de gestiune a crizelor de
acest gen. Totuşi, trebuie să subliniez, încă o dată, că rezervele minerale din
această zonă, care după unii autori sunt estimate la 25 miliarde de m
3
de gaze
naturale, 370.000 tone de fosfor şi 105 miliarde barili de petrol,[15] vor
constitui mereu scânteia disputelor asupra acestor insule şi a zonei maritime
unde acestea se află.
În 1971, cu ocazia retragerii trupelor britanice din Golf, forţele iraniene
ocupă insulele Abu Musa, Tunb al Kubra şi Tunb al Sughra care se află în gura
golfului dintre Iran şi Emiratele Arabe Unite, la jumătatea distanţei dintre portul
iranian Bandar–e Langeh şi portul Dubai din Emiratele Arabe Unite.[16]
De partea cealaltă, Emiratele Arabe Unite reclamă autoritatea asupra
celor trei insule în virtutea transferului acestor insule de către britanici către
emiratele Sharjah şi Ras al Khaymah.
Pe 2 ianuarie 1994, Secretarul General ONU a arătat că organizaţia
mondială este gata să joace un rol în rezolvarea disputei asupra celor trei insule
în contextual diplomatic de mediere şi arbitraj între cele două părţi. [17]
Cu toate acestea, disputa este departe de a fi încheiată iar Iranul, mai
mult, solicită ca denumirea de “Golf Persic” să fie statuată pe plan internaţional,
în detrimental denumirii “Golf Arabic”.[18]
Ca o concluzie, trebuie reţinut faptul că disputa asupra celor trei insule
are ca subiect poziţia strategică a acestora deoarece se află situate imediat după
strâmtoarea Hormuz şi, practic, sunt “gardianul” accesului în Golful Persic.
Am prezentat acest caz de dispută deoarece este localizat într-o zonă
extreme de fierbinte şi poate avea consecinţe imprevizibile, funcţie de ecuaţia
geopolitică şi geostrategică a zonei.
Dispute de acest gen, în care sunt implicate insule, sunt destul de multe
dar mă voi opri aici şi voi trece la analizarea unui ultim aspect al problemei şi
anume disputa asupra unei stânci. Acest subiect pare, aparent, a fi destul de
banal dar nu este aşa. Unul dintre exemplele elocvente este cel al stâncilor
Liancourt, cunoscute sub denumirea coreană de Dokdo şi sub cea japoneză de
Takeshima. Acestea se află sub controlul Coreei de Sud, fiind parte a ţinutului
Ulleung din provincial Gyeongsang de Nord dar sunt revendicate şi de Japonia
care le consideră parte a municipalităţii Okinoshima, districtul Oki, prefectura
Shimane. Grupul este compus din două insuliţe principale şi 89 de insuliţe mai
mici precum şi stânci de natură vulcanică, dintre care numai 37 sunt
recunoscute ca uscat. Aria totală a acestor insuliţe este de 187.453 m
2
şi zona
este bogată în resurse piscicole dar se prezumează şi existenţa unor zăcăminte
de gaze naturale.
Importanţa acestor insule nu rezidă numai din resursele economice ale
zonei dar şi din motive de strategie militară deoarece, aici, guvernul sud-corean
a instalat un radar care îi permite să supravegheze mişcările forţelor navale ale
Rusiei, Japoniei şi Coreei de Nord, aceste stânci având o poziţie centrală la
ieşirea din strâmtoarea Coreei care face trecerea din Marea Chinei de Est în
Marea Japoniei.
Consider că aceste exemple au fost destul de sugestive pentru a releva
importanţa managementului crizelor în cazul disputelor asupra zonelor şi
teritoriilor maritime, subiect pe care îl voi aborda în continuare.
ASUPIRIIA. ZMOANNEALGOER MŞIE NTTEURILT OCRRIIIZLEOLRO RM AÎRNI TCIAMZEUL DISPUTELOR
3.1 NOŢIUNI UTILIZATE ÎN MANAGEMENTUL CRIZELOR
Managementul crizelor este una dintre cele mai dificile activităţi
internaţionale, în primul rând datorită stării tensionale în care se desfăşoară dar
şi datorită evoluţiilor imprevizibile ce pot apărea şi a rapidităţii cu care acestea
se pot produce.
În problemele divergente referitoare la zonele şi teritoriile marine, de
foarte multe ori, se foloseşte şi termenul de conflict în locul celui de dispută dar
esenţa este aceiaşi. Astfel, prestigioasa instituţie
Haidelberg Institute for
International Conflict Research
, pe care am citat-o la începutul acestei lucrări,
în lucrarea
KOSIMO Manual
, defineşte conflictul ca fiind „ o încleştare de
interese divergente (poziţii diferite) având ca subiect valorile şi problematicile
naţionale (independenţă, autodeterminare, frontiere şi teritoriu etc.)” [19] Deci,
practic, noţiunile de conflict şi dispută au acelaşi înţeles şi, în, voi folosi
termenul de dispută deoarece în limba română termenul de conflict induce
nuanţa de violenţă iar disputa poate fi violentă sau nonviolentă continuare. Ea se
caracterizează prin durată şi magnitudine precum şi prin participarea a cel puţin
două părţi (state, grupuri de state, organizaţii sau grupuri organizate) dintre care
cel puţin una dintre părţi trebuie să fie un stat.
Ce este important în
KOSIMO Manual
este cuantificarea disputelor care
sunt considerate a fi compuse din mai multe noţiuni, pe care le denumeşte
variabile, fapt ce uşurează atât analiza acestora cât şi procesul de management.
Iată care sunt principalele noţiuni de cuantificare a disputelor[20]:
-
locul unde se desfăşoară disputa
;
-
participanţi
–părţile direct implicate în dispută;
-
parţi neimplicate direct în dispută
– acestea pot fi implicate în dispută
prin asigurarea de suport diplomatic, politic sau economic acordat părţilor aflate
în dispută, prin vânzări de arme sau prin intervenţie militară;
-
suma participanţilor la dispută
– reprezentând suma părţilor direct
implicate dar şi a celor neimplicate direct;
-
iniţiator
– este partea care a declanşat disputa prin formularea unei
pretenţii care nu corespunde interesului celeilalte părţi;
-
mediator
– este partea care intervine între cele două părţi aflate în
dispută şi poate fi o persoană privată, o organizaţie non-guvernamentală, o
delegaţie a unei organizaţii regionale, naţionale sau internaţionale, o misiune
ONU sau o echipă de negociere a unuia sau mai multe state (grup de contact).
Mediatorul poate realiza doar un simplu canal de comunicaţii între părţile aflate
în dispută dar şi să faciliteze şi să încurajeze dialogul între părţile aflate în
dispută, prin formularea de propuneri şi de compromisuri;
-
sistemele politice ale părţilor aflate în dispută
– sistemele politice sunt
diferenţiate prin gradul lor de instituţionalizare a regulilor de conduită în cazul
disputelor dar aici este luată în calcul şi legitimitatea sistemelor politice
respective;
-
stadiul de dezvoltare politico-economică a statelor aflate în dispută-
cu
referire la impactul pe care îl are disputa în cauză asupra economiei statelor
implicate;
-
specificul şi amploarea problemelor aflate în dispută -
aici
KOSIMO
Manual
împarte problemele ce generează dispute în 8 categorii, prima în
ordinea importanţei fiind considerată cea care se referă la chestiuni de teritoriu,
frontiere şi frontiere maritime;
-
durata disputei
– ca factor care poate aduce modificări importante în
derularea evenimentelor; de regulă, disputele asupra unor teritorii şi zone
maritime durează ani întregi iar uneori parcurg chiar secole;
-
intensitatea disputelor
– funcţie de intensitatea disputelor acestea pot
avea un caracter non-violent sau pot deveni violente, luând foram conflictelor
latente, crizelor, crizelor severe sau războiului, după caz;
-
instrumentele utilizate de părţile aflate în dispută
– disputa poate căpăta
diferite cursuri care sunt determinate de instrumentele folosite de către părţile
aflate în dispută, printre acestea fiind enumerate, în
KOSIMO Manual
, un număr
de zece instrumente şi efectele pozitive sau negative pe care le pot produce
acestea
-
urmările estimate ale disputelor
– care sunt foarte importante, mai ales
în cazul disputelor violente, respectiv a războiului;
-
reacţia statelor vecine
– care pot deveni părţi neimplicate direct în
dispută, prin intervenţii diplomatice, economice sau militare;
-
reacţia puterilor si superputerilor
– manualul determinând nu mai puţin
de 20 de situaţii care pot apare;
-
sferele de interes ale superputerilor
– disputele pot avea loc în cadrul
sferelor de interes ale marilor puteri, în afara acestora sau în zone de interferenţă
a intereselor marilor puteri;
-
modalităţi de rezolvare a disputelor
– care se referă nu numai la
modalitatea în sine de rezolvare a unei dispute dar şi la urmările pe care
modalitatea adoptată le produce;
-
consecinţe, rezultate şi aranjamente
teritoriale, politice sau militare –
pentru subiectul nostru cele mai importante sunt consecinţele teritoriale:
separarea teritorială; pierderea de teritorii; anexarea, unificarea sau încorporarea
de teritorii; denunţarea pretenţiilor teritoriale; status quo-ul;
Problematica determinării variabilelor care definesc caractersticile
disputelor este abordată şi de alţi autori, unii propunând utilizarea unui anumit
cod care să permită crearea unei baze de date ce poate fi utilizată în
managementul crizelor. Un astfel de cod, cum este cel propus de profesorul
Bercovitch de la Universitatea Canterbury, Noua Zeelandă [21], şi care este
alcătuit din sute de variabile, oferă o analiză amănunţită asupra disputelor dar,
în acelaşi timp, oferă şi soluţii care sunt bine corelate cu situaţia concretă în care
este prezentă disputa respectivă.
3.2. REGLEMENTĂRI PRIVIND MANAGEMENTUL CRIZELOR
ÎN CAZUL DISPUTELOR ASUPRA ZONELOR ŞI TERITORIILOR
MARITIME
Principalul document care reglementează rezolvarea disputelor referitoare
la zonele şi teritoriile maritime este
Convenţia ONU asupra Dreptului
Mării(UNCLOS)
cunoscută şi sub numele de
Convenţia Montego Bay
din 1982.
În conformitate cu art. 89 din această convenţie este ilegitimă orice
revendicare a suveranităţii asupra mării libere.
Toate celelalte dispute în domeniu trebuie rezolvate în conformitate cu
prevederile părţii XV a convenţiei, în acord cu art.2, paragraful 3 şi art.33,
paragraful 1 din
Carta Naţiunilor Unite
, prin orice mijloace paşnice pe care
părţile aflate în dispută le consideră necesare.
Totuşi, convenţia nu exclude şi alte modalităţi de rezolvare a disputelor,
în afara celor prevăzute în textul său, dar numai după ce a expirat termenul
limită convenit pentru rezolvarea disputei în termenii convenţiei.
Una din cele mai importante prevederi referitoare la rezolvarea disputelor
este cea a concilierii, prevăzută în anexa V, secţiunea 1 a
Convenţiei ONU
asupra Dreptului Mării,
activitate care, cu acordul părţilor aflate în dispută, se
desfăşoară de către o comisie formată, în principiu, din cinci membri. Fiecare
parte dintre cele aflate în dispută numeşte câte doi membri iar Secretarul
General al ONU numeşte un membru. Aceşti membri, numiţi conciliatori, se
aleg din lista aflată la Secretarul General, listă la care, în conformitate cu art. 2
al anexei V din convenţie, fiecare dintre statele semnatare contribuie cu câte
patru membri. Aceştia trebuie să fie oameni cu o înaltă reputaţie, competenţă şi
integritate.
Procedura de conciliere poate avea durata maximă de un an după care,
indiferent de rezultat, comisia întocmeşte un raport pe care îl înaintează
Secretarului General al ONU.
Dacă disputa persistă, în conformitate cu prevederile art. 287 şi anexele
VI, VII şi VIII ale
Convenţiei ONU asupra Dreptului Mării,
se poate apela la
una sau mai multe instituţii, după cum urmează [22]:
a)
Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării
, cu sediul la Hamburg,
acesta având în structură şi
Camera pentru reglementarea disputelor referitoare
la teritoriile submarine
şi alte camere speciale.
Tribunalul este format din 21 de membri, nici-o ţară neputând avea doi
sau mai mulţi membri în această instituţie iar fiecare zonă geografică de pe glob
trebuie să aibă minimum trei reprezentanţi. Ca să poată funcţiona, tribunalul are
nevoie de un quorum de minim 11 membri, deciziile luându-se cu majoritate
simplă de voturi.
Camera pentru reglementarea disputelor referitoare la teritoriile
submarine
şi camerele speciale funcţionează ca parte componentă a tribunalului,
în virtutea art.14 şi art.15 din anexa VI a
Convenţiei ONU asupra Dreptului
Mării
şi sunt compuse din membri ai tribunalului. Astfel,
Camera pentru
reglementarea disputelor referitoare la teritoriile submarine
, este formată din
11 membri.[23]
În toate cazurile de dispută, membrii tribunalului a căror ţară este parte la
dispută nu participă la procedurile tribunalului în cazul respectiv.
b)
Curtea Internaţională de Justiţie
ca instituţie drept internaţional;
c) un tribunal de arbitraj, constituit în conformitate cu anexa VII a
Convenţiei ONU asupra Dreptului Mării
, care are în compunere cinci membri,
denumiţi arbitri, dintre care unul aparţine părţii care a solicitat arbitrajul, unul
celeilalte părţi implicate în dispută şi trei neutri;
d) un tribunal special de arbitraj, constituit în conformitate cu cu anexa
VIII a
Convenţiei ONU asupra Dreptului Mării
, care se ocupă de disputele din
domeniul pescuitului, protecţiei şi prezervării mediului marin, cercetării
ştiinţifice în domeniul marin precum şi navigaţiei şi poluării mediului marin.
În acest sens, se întocmeşte o listă de experţi, acest lucru fiind
responsabilitatea următoarelor instituţii:
- pentru problemele referitoare la pescuit –
Organizaţia Naţiunilor
Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură
;
- pentru probleme referitoare la protecţia şi prezervarea mediului
marin –
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu
;
- pentru cercetarea ştiinţifică în domeniul mediului marin –
Comisia Interguvernamentală pentru Oceanografie
;
- pentru navigaţie şi poluarea mediului marin –
Organizaţia
Maritimă Internaţională
Fiecare din părţile semnatare ale convenţiei va participa cu câte doi
experţi pentru fiecare din domeniile specificate.
Tribunalul va fi format din cinci membri, astfel:
- partea la dispută care iniţiază procedura poate alege doi experţi,
dintre care unul poate fi un expert propriu;
- cealaltă parte la dispută poate alege doi experţi, dintre care unul
poate fi un expert propriu;
- un preşedinte care aparţine unei a treia părţi şi care este agreat de
cele două părţi aflate în dispută
Toate hotărârile acestor instituţii sunt obligatorii pentru părţile aflate în
dispută.
